Ionuţ e îmbrăcat cu o cămaşă albă şi pantaloni bej. Are bretele maro şi o privire superbă, albastră şi serioasă. Se întoarce spre mama lui şi inocenţa celor şase ani întreabă: „Mama, ce e cu scheletul pe cruce?” Maria se gândeşte un moment şi apoi îi răspunde că pe cruce e sculptată Moartea. Şi că e vorba despre Înviere. În curtea bisericii ruse soarele e puternic, iar glasurile copiilor de diverse vârste se amestecă, formând un cor. Ionuţ, adică Jon, aşa cum scrie în certificatul de naştere, ascultă explicaţia şi apoi începe să se plimbe din nou. Îi place să vină la biserică, învăţat fiind încă de mic cu ritualurile ortodoxe. Poate ar fi devenit un bun musulman, dacă Maria ar fi ales altfel. Dar ea a ştiut, la un moment dat, ca relaţia cu tatăl lui, un artist provenit dintr-o familie mixtă greco-albaneză, musulmană, dar trăind în Italia, nu era viabilă. Ben, artistul, îi cerea să renunţe la tot ceea ce ea, Maria, era. Iar acesta era un preţ mult prea mare.
Maria îşi descrie viaţa ca fiind „trepidantă”. În liceu era o rebelă, ascultând rock şi dispărând uneori cu nopţile de acasă. Mama, profesoara de muzică şi-ar fi dorit-o altfel, aşa că Maria şi-a găsit modelul matern în mama lui Rareş, prietenul ei de atunci. Apoi a început o altă etapă, care a dus-o departe de Botoşaniul natal, la Timişoara, unde a învăţat despre jurnalism de la profesori şi despre viaţă cu şi de la Nick, iubitul ei. Mai mare cu şapte ani decât ea, era un tip „inteligent, chiar sclipitor”- terminase ca şef de promoţie în anul lui, independent, sigur pe sine şi ţintea, la propriu, spre cer. Doar aşa sunt instruiţi toţi piloţii de MIG-21 că trebuie să facă.
Maria e aşezată pe un scaun şi stă cu mâinile împreunate pe masă. Nu îi plac ornamentele inutile şi vorbeşte deschis şi direct, uitându-se în ochii tăi. Când îl aminteşte pe Nick, în ai ei apare o licărire de admiraţie. La momentul acela, el era un model pentru ea. Dar era un tip rigid care dorea stabilitate, iar ea simţea că nu a trăit încă destul. Se temea de plafonare, ca şi acum, şi ştia că nu şi-a întins încă suficient aripile.
Aşa că a plecat pentru a urma un master în Paris. Acum era în ţara despre care învăţase atâtea în liceul de limbi străine pe care îl terminase, ţara pe care o simţea ca fiind „a tuturor posibilităţilor”. Şi aşa a şi fost. Acolo a întâlnit oameni deosebiţi, cu destine interesante, acolo a legat prietenii unice, a învăţat mult, l-a întâlnit pe Ben, acolo a trăit mult şi multe. Însă îi oferea un sistem gata format, foarte clar, în care nu a a vrut să trăiască, pentru ca România este de fapt locul unde totul este de facut şi unde vroia să aplice ce învăţase.
Mariei îi e frică de înălţime. Când a fost cu fratele ei pe un pod suspendat căruia îi lipsea o lespede, a simţit că nu mai poate face nici un pas. Dar şi-a îngheţat un an în Franţa şi a luat avionul când era în luna a noua ca să vină acasă ca să îl nască pe fiul ei. Şi mai târziu, când a plecat la Bucureşti pentru un timp, ca să urmeze cursurile Academiei Naţionale de Informaţii şi-a lăsat băiatul în grija bunicului, tatăl ei. Căruia spune că îi va fi „veşnic recunoscătoare”.
Acum, Maria urmează facultatea de drept şi lucrează într-un domeniu închistat în nişte principii învechite. Dar a învăţat de la Radu, soţul ei, „că unele lucruri nu pot fi schimbate”. Pe de altă parte, îşi doreşte siguranţă pentru Ionuţ. Şi mai ştie şi că vrea ca el să fie curios, să experimenteze, să cunoască, să interacţioneze.Vrea să îi transmită şi lui toate aceste caracteristici care sunt profund ale ei. Iar pentru ea, vrea sa fugă, din nou, de un banal pe care nu îl recunoaşte ca aparţinându-i şi de o activitate care nu îi oferă ceea ce îşi doreşte.
Şoimii sunt păsări care nu pot fi ţinute în cuşti. Le trebuie spaţii mari, tânjesc după libertate, altfel mor. Sunt cele mai rapide zburătoare şi o iau, invariabil şi incredibil de repede, în sus. Dacă Maria ar fi o pasăre, atunci ar fi cu siguranţă şoim.
0 comments:
Post a Comment