intrebarile vietii

Miruna a fost mereu o fata foarte cuminte. La gradinita nu s-a batut cu nicio fata si nici nu fugarea baietii prin curte, la scoala lua numai note de 9 sau 10, apoi a intrat la liceu, unde era mai mereu exemplul clasei. Dar ea nu era tocilara, nu, doar ii placea sa nu se faca de ras ca nu stie. Asa ca prea stia. Numai ca de la o vreme, Miruna observa ceva schimbat in felul in care se comportau adultii cu ea. A inceput o matusa, coana Varvara, din satul bunicilor "Auzi, fata, da de ce nu ai si tu un baiat bun?". La inceput, Miruna s-a amuzat de ce intrebari poate sa puna si tanti asta, pe care nici nu o stia prea bine. Apoi, cand a mai trecut timpul si intrebarea asta se tot itea prin diferite discutii cu diversi, despre diverse, Miruna si-a zis ca poate stiu oamenii astia ceva. Dar tot nu putea pricepe de ce se tin de capul ei, de parca lipsa prietenului era un defect care iti sare in ochi imediat cum o vezi pe ea. Oricum, ea si-a vazut de ale ei, a intrat printre primii la facultate, unde l-a si cunoscut in anul doi pe Mihai. Care era si el baiat bun, desi cam zapacit. Se intelegeau bine, ba chiar in anii mari au inceput sa stea in aceeasi camera la camin, ca au vorbit ei cu portarul si s-a rezolvat, cu ceva spaga. Lucrurile se mai schimbasera, la fel si intrebarile. Acum , predominanta era urmatoarea "Da voi cand va luati?". Si asta o amuza, ca isi imagina de fiecare data cand o auzea cum ca ar trebui sa se ia cu mainile de fund si sa sara in sus. Si iar si-a vazut de ale ei. Numa ca la un moment dat, si familia lui, si a ei, au cam insistat cu intrebarea, incat se simtea sufocata. Dar pana la urma, Mihai era baiat bun, iar ea nu se considera vreo frumusete, ca sa stea altii la coada la usa ei. Si mai ales, ii e era foarte drag. Il iubea? Nu prea stia. Nu era ca in filme, dar oricum gesturile marete si romantice sunt numai acolo, viata e mai complicata de atat, iar Miruna stia prea bine. Si apoi, a mai crezut ea ca il iubeste si pe Dan, in generala, cand el i-a daruit ei stiloul lui cu penita de aur, iar acum intamplarea ii starneste doar o nostalgie slaba dupa timpurile alea fara griji, si nimic mai mult. In concluzie, Miruna s-a logodit cu Mihai. Toti ziceau ca sunt un cuplu frumos si ca se potrivesc de minune, iar Miruna a inceput sa creada si ea asta, prin asociere.
Si apoi, a inceput viata de oameni casatoriti, cu credite, cu certuri, cu zile de nastere uitate si cu mici bucurii zilnice. Uneori, Miruna se intreba daca il mai iubeste sau l-a iubit cu adevarat vreodata pe Mihai. Dar reusea sa alunge gandul asta destul de repede, doar era o fire optimista. Dar ceea ce a observat ea, era ca lumea isi schimbase intrebarea, ca sa tina pasul cu evolutia lor. Asa ca oriunde se ducea (chiar si la mini-market, ca vanzatoarea o stia) auzea, invariabil "Da nu faceti si voi un copil?". Ei nu prea ii statea gandul la asta, ca doar si asa le era greu cu creditul. Si in plus, stia ca in 2 ani putea avansa la serviciu. Cu ceva bani in plus, le-ar fi fost si lor mai usor, iar Mihai nu ar mai fi trebuit sa munceasca in fiecare zi pana la 9 seara pentru nenorocitul ala de credit. Si ea, in bunul obicei, si-a vazut de ale ei. Numai ca de data asta, intrebarea si-a gasit singura raspuns, cand Miruna si-a dat seama ca ramasese insarcinata. Ratase o pilula, de oboseala uitase sa o ia. Dar si-a dat seama ca de fapt parca vroia si ea copii, la un moment dat. Asa ca in 9 luni, la ei in casa a mai aparut cineva. Mihai parea bucuros, uneori, atunci cand nu tipa la ea sa o ia pe aia mica de langa laptopul lui de serviciu, sa nu mai dea din nou apa pe tastatura si sa tipe sef-su la el. Cum-necum, Miruna a gasit o cale sa le impace pe toate si in viata asta noua. Si aproape ca rasulfa usurata. Cand, o noua intrebare aparu "Da voi nu ii faceti un fratior?". Na, ca tot nu ai scapare, se gandea ea. Asta mi-ar mai lipsi. Asa ca au mai trecut ceva ani, pana cand, intr-o zi, Mihai a venit de la serviciu si i-a zis ca, daca intre ei tot nu merg lucrurile asa bine, poate ar fi bine sa faca un copil. Ca a vazut el la serviciu cateva cazuri in care toate problemele se rezolvasera ca prin minune dupa nasterea unui copilas. Mirunei i se parea cam absurd, dar a zis ca macar sa il vada pe el fericit. Si asa l-au avut pe Ionut, un copil bucalat si blondaliu, ca el. Si i-au crescut pe amandoi, cu cata iubire au putut si cu cate resurse de energie le ramaneau de la serviciile lor. Iar ei s-au dovedit a fi copii cuminti, tot asa cum fusesera si parintii lor, la varsta lor.
Miruna era de acum batrana, sau cel putin asa se simtea, desi ii mai spuneau prietenele ca se tine bine, pentru cei 68 de ani ai sai. Doar ca uneori, cand vorbea cu oamenii, simtea in ochii lor urmatoarea intrebare. Doar ca pe asta nu mai indraznea sa o puna nimeni. Insa ii stia si raspunsul. "In curand". O simtea.